Mărfuri din Sudanul de Sud. Foto: Captură Youtube HaiHui in doi
În timp ce economiile occidentale dezbat impactul inflației asupra salariului minim și caută soluții pentru creșterea puterii de cumpărare, există colțuri ale lumii unde noțiunea de „salariu” a devenit o pură formalitate statistică. La granița dintre supraviețuire și colaps economic total, milioane de oameni își duc existența zilnică cu sume care, convertite în valută puternică, nu acoperă nici măcar prețul unei pâini sau al unei sticle de apă.
Statul care deține această tristă emblemă a economiei globale este Sudanul de Sud. Cea mai tânără țară din lume – independentă din anul 2011 – traversează o criză umanitară și economică fără precedent. Însă cum se explică această valoare minusculă și ce se întâmplă în paralel în statul cel mai izolat al planetei, Coreea de Nord?
Sudanul de Sud: Pagina de economie transformată în coșmar umanitar
Sudanul de Sud s-a rupt de Sudan după zeci de ani de război civil, având pe hârtie resurse naturale uriașe, în special zăcăminte substanțiale de țiței. Cu toate acestea, conflictele interne izbucnite la scurt timp după independență, corupția sistemică, distrugerea infrastructurii și hiperinflația scăpată de sub control au prăbușit moneda națională (lira sud-sudaneză).
În prezent, salariul minim legal stabilit pentru angajații din sectorul public este de circa 7.000 de lire sud-sudaneze pe lună. În urma deprecierii severe a monedei pe piața oficială și pe cea neagră, această sumă echivalează cu aproximativ 1,5 – 2 dolari americani pe lună.
Cum trăiesc oamenii cu 2 dolari pe lună?
Răspunsul scurt al economiștilor și al organizațiilor internaționale este că nu trăiesc din salariu.
Economia informală și trocul: Cea mai mare parte a populației nu activează în sectorul formal. Oamenii supraviețuiesc din agricultura de subzistență, creșterea animalelor sau mici schimburi comerciale făcute la nivel local.
Dependența de ajutoare umanitare: Peste 70% din populația țării depinde direct de programele alimentare furnizate de ONU și diverse organizații non-guvernamentale.
Plățile neoficiale în dolari: În micul sector privat sau în cadrul organizațiilor internaționale prezente în capitala Juba, plățile se fac direct în dolari americani pentru a evita hiperinflația. Totuși, profesorii, medicii din spitalele de stat și funcționarii publici primesc echivalentul a 2-5 dolari pe lună, iar adesea plățile sunt întârziate cu lunile.
Ce se întâmplă în Coreea de Nord? Cât câștigă un cetățean sub regimul de la Phenian
Comparația dintre Sudanul de Sud și Coreea de Nord scoate la iveală două modele diferite de sărăcie extremă: un stat eșuat măcinat de anarhie și inflație (Sudanul de Sud) versus o dictatură totalitară hipercentralizată (Coreea de Nord).
În Coreea de Nord, nu există conceptul de „salariu minim pe economie” stabilit conform pieței libere. Statul comunist oferă nominal un salariu lunar cuprins între 2.000 și 8.000 de woni nord-coreeni pentru muncitorii din fabrici sau funcționari. La cursul neoficial de pe piața neagră (singurul care reflectă realitatea economică), acest salariu reprezintă mai puțin de 1-3 dolari pe lună.
Statul nord coreean le plătește medicilor și cadrelor didactice salariul oficial în won nord-coreeni (KPW):
Profesorii: Până recent, un profesor de școală generală sau liceu câștiga oficial în jur de 2.000 – 4.000 de woni pe lună. Convertit la cursul real de pe piața neagră (singurul care contează pentru cumpărarea de alimente), acest salariu însemna între 0,40 și 1 dolar pe lună. În urma unor ajustări salariale majore ale regimului, salariile nominale ale cadrelor didactice au crescut la aproximativ 80.000 – 120.000 de woni, însă valoarea reală în valută rămâne de doar 10 – 15 dolari pe lună.
Medicii: Un medic generalist sau un profesor universitar de medicină are un salariu oficial de la stat în jur de 8.000 – 10.000 de woni pe lună (înainte de ajustări), ceea ce înseamnă aproximativ 1 – 3 dolari pe lună la valoarea reală din piețe. Cu tot cu măriri recente, salariul lor oficial nu depășește 15 – 20 de dolari pe lună.
Cum supraviețuiesc de fapt medicii și profesorii în Coreea de Nord?
La fel ca restul populației, medicii și profesorii nu pot trăi din salariul de la stat. Ei folosesc metode specifice meseriei lor pentru a obține venituri din piața neagră:
Medicii: „Atențiile” și consultațiile private la domiciliu. Deși sistemul medical din Coreea de Nord este oficial gratuit și de stat, spitalele duc o lipsă acută de medicamente, fașe, seringi și energie electrică.
Mita / Atențiile: Pentru a fi tratați, operați sau pentru a primi medicamente aduse ilegal din China, pacienții sunt obligați să le ofere medicilor mâncare (orez, carne, țigări) sau dolari/yuani chinezești.
Medicina privată „pe sub mână”: Medicii buni fac vizite la domiciliul cetățenilor mai înstăriți (birocrați de partid sau comercianți de pe piața neagră) contra unor sume în valută. Astfel, un medic căutat poate ajunge să câștige în realitate 50 – 100 de dolari pe lună, adică de zeci de ori mai mult decât salariul oficial.
Profesorii: Meditațiile private și taxele mascate de la părinți. În Coreea de Nord, educația este văzută ca singura cale prin care un copil poate scăpa de munca grea la câmp sau în fabrici.
Plățile de la părinți: Părinții le oferă profesorilor combustibil pentru încălzirea sălilor de clasă, mâncare, lemne sau bani direct pentru ca profesorul să acorde atenție copilului lor.
Meditațiile private semi-ilegale: Profesorii de matematică, limbi străine (chineză sau engleză) și muzică oferă meditații private la domiciliu. Un profesor de top din orașe precum Phenian sau Wonsan poate câștiga din meditații între 30 și 80 de dolari pe lună.
Diferența din statul totalitar: Sistemul de cartele și piața „Jangmadang”
Rațiile de stat (Sistemul Public de Distribuție): În teorie, salariul minuscul din Coreea de Nord trebuia completat de distribuția gratuită sau subvenționată de hrană, locuință și haine din partea regimului. În practică, acest sistem s-a prăbușit parțial încă din anii ’90.
Piețele semi-ilegale (Jangmadang): Pentru a supraviețui, majoritatea nord-coreenilor depind de piețele private informale. Femeile, care nu sunt obligate să lucreze în fabricile de stat la fel ca bărbații, fac comerț de contrabandă cu bunuri aduse din China. Venitul real al unei familii nord-coreene provine din aceste activități de piață neagră, unde se pot câștiga între 20 și 50 de dolari pe lună, sumă vitală pentru achiziția de alimente.
Paradozul militar: Trimiterea de muncitori nord-coreeni în străinătate sau contractele militare internaționale generează mii de dolari pe persoană, însă regimul de la Phenian confiscă peste 80-90% din acești bani, lăsând cetățenilor doar o fracțiune insignifiantă.
Experiența din teren: Cum arată viața de zi cu zi în Sudanul de Sud
Pentru a înțelege exact cum arată viața de zi cu zi în această țară și condițiile reale în care trăiesc locuitorii, creatorii de conținut, Andreea și Ion Chiperi, fondatorii HaiHui în doi au filmat o experiență directă din piețele și străzile din Sudanul de Sud:
Ce înseamnă pragul de extremă sărăcie definit de Banca Mondială
Conform Băncii Mondiale, pragul internațional al sărăciei extreme este stabilit la 2,15 dolari pe zi per persoană.
Statisticile din Sudanul de Sud arată că un salariat din sectorul public câștigă într-o lună întreagă cât stabilește indicatorul global pentru o singură zi de supraviețuire. Această prăpastie economică evidențiază modul în care instabilitatea politică, corupția și deprecierea monetară pot distruge complet valoarea muncii umane.
Atât Sudanul de Sud, cât și Coreea de Nord rămân două cazuri de studiu dramatice: unul reprezintă efectul colapsului instituțional și al războiului civil, iar celălalt arată consecințele izolării extreme și ale controlului de stat total asupra vieții cetățenilor.